Vreau ce nu mai cred ca exista.

Oare de ce imi e asa de greu sa recunosc cand iubesc. Frica de viitor nu e, am trecut deja de faza asta. Frica de necunoscut nu e, sunt un explorator. E frica de mine presupun. Mereu am impresia ca o fata o sa ma respinga. Am incredere in capacitatile mele dar am frica ca nu voi fi apreciat. Am ajuns sa gandesc ca persoana care e dispusa sa treaca prin foc pentru mine nu exista, si daca reusesc sa cuceresc pe cineva, ea sigur va da inapoi cand eu trec prin foc. As vrea sa am tupeul ala sa recunosc, sa pot sa spun:

Imi placi si vreau sa te cunosc, si daca tu ma placi cunoastema mai bine.

In asemenea situatii ma consider las, fara putere, fara speranta. Ma tot gandesc ca vine ziua cand o sa apari si o sa am curaj sati spun despre mine, despre ce vreau, despre ce pot. Astept ziua cand tu o sa apari si pina atunci ma tarasc prin monotonia zilnica si ma omor cu propria-mi durere. Nu vreau sa existi ca sa ma vindeci, vreau doar sa fii langa mine cand ma ridic singur in picioare. Nu vreau sa te rog sa stai langa mine, vreau sa stai pentru ca iti pasa. Nu vreau sa-mi spui ce vom face in viitor, vreau sa astept doar clipa. Si in fiecare zi astept, ca intro dimineata cand ma trezesc, sa fii langa mine si sa te strang la piept.