Disperare, nepasare si toate celelalte tampenii.

Ma gandesc adesea sa termin totul, sa nu imi pese de nimic. Am decis sa nu mai am grija de mine. Sa nu imi pese de cum arat. Nu se mai uita nimeni la mine. Sunt ocolit din multe parti, sau orice fata ma vede ca pe un prieten. Daca nu pot sa scot dragostea dintr-o fata pe care o plac, o sa distrug prietenia pe care o pot oferi. Prieteni am destu, dragoste nu vad deloc. E oare vina mea? Gresesc oare cu ceva?.............. Acum deja e prea tarziu. Las totul in urma, nu am sa mai recunosc ca plac, ca iubesc, ca doresc. Nu voi mai spune nici unei fete:

-Hei stii eu te plac si as vrea sa te cunosc mai bine

.

-Buna, uite chiar imi place cu arati si cum gandesti si ma gandeam sa iti marturisesc ca te plac.

Atit m-au disperat aceste momente, refuzul, doar prietenia incat am hotarat sa renunt. Imi e mai bine asa. Pot sa nu ma rad sami stea parul in toate directiile, sa nu imi mai aranjez camasa, sa imi tin caciula cum vreau, sa fumez tigari ca un tren sau sa miros a vodka la 6 dimineata. Am sa ma las purtat de valul nepasarii si daca povestile cu care mia fost mintit sufletul ca iubirea adevarata exista, se vor implini, am sa castig. Pina atunci insa minciuna sta neclintita in picioare si imi blocheaza calea. Probabil cineva o sa realizeze cine sunt si ce vreau si o sa ma scoata din nepasare, dar tot e posibil sa alerg tot asa in viata. Am ajuns sa imi traiesc propriul cosmar.