Turistul

In fiecare zi m-a trezesc intr-o camera de hotel, intr-un oras necunoscut. Nu ma cunosc nici pe mine. Ma ridic din patul rece imbracat mereu in aceeasi pantaloni largi, albi, din bumbac. Televizorul din camera nu e conectat, nu am un telefon, nu am nimic ce pare a fi al meu. Mereu pe marginea unui scaun, langa usa, frumos asezate alte haine elegante ce imi vin perfect. Nu am un ceas sa ma orientez, ma ghidez dupa soare. In oglinda sunt tot eu dar locul se schimba in fiecare dimineata mereu. Imbrac costumul si asez pe mine tot ce e in camera aia rece si imi vine bine. Ies pe holul acestui hotel necunoscut. Cobor in sala principala unde toti se distreaza si zambesc cand ma vad. Toata lumea ma saluta si par sa ma cunoasca, imi vorbesc si imi zambesc. Toti vorbesc o limba necunoscuta celei din ziua anterioara. Ei imi vorbesc, eu le raspund. Ei ma inteleg si eu ii aud. Pe mine nu ma pot insa intelege, nu stiu ce le spun, par insa sa aprecieze. Ma uit pe geam si imi lovesc ochii de o lume necunoscuta. Ma intorc spre petrecerea din sala, petrec cu ei fara sa stiu de ce. Beau cu toti, fumez cu ei, dansez cu ele si ma sarut, nu simt nici un gust pe buze, nici o scanteie in suflet. Ma invart in acest peisaj haotic fara sa inteleg de ce, sau sa incerc sa opresc rotatia. Se lasa seara si toti se retrag, la fel si eu. Ma indrept spre camera mea. Spre camera fara numar pe usa. Intru frant, nu am cheie sa incui usa, aceasta sta mereu descuiata. Las hainele pe jos, inghit ultima pictura din sticla, trag ultimul fum din tigara si ametit imbracand pantalonii albi, cad in pat dorindu-mi sa m-a trezesc ziua urmatoare, sa stiu cine sunt, sa cunosc locul, sa cunosc oamenii, sa cunosc limba vorbita, sa simt din nou ceva. Inchid ochii fara sa visez ceva si ziua urmatoare soarele ma trezeste intr-un alt hotel, cu alte haine pe un alt scaun, cu acelasi eu dar cu totul alti oameni ce ma vor distruge intr-un cerc haotic.